Rezumatul unei Legende despre o floare

Legenda spune ca o fata ce avea necazuri a fugit de acasa.Au trecut anii,iar ea se facea tot mai frumoasa ca o floare,iar sufletul ei era atat de bun incat miroasea ca o gingasa sotul nfatisarie te orbea de atata frumusete.Din pacafloare.Aceasta s-a maritat din iubire cu un tanar nobil si impreuna au avut un copil a carei te femeia a murit devreme,iar ei a ingropat-o langa o campie lipsita de viata.Cu timpul campia a prins viata si a adus rod a multe flori gingase si imparfumate.
Si asa au aparut florile.....dintr-o femeie cu chip de inger.  

Legenda bujorului

Bujor era fiul unui împărat bătrân şi tare paşnic. Aflându-se pe patul morţii, bunul împărat îi zise feciorului:

- Dragul tatii, eu n-am duşmani, după cum bine ştii. Războaie cu vecinii n-am purtat. Am însă un mare necaz, Bujor. Cunoşti şi tu povestea ...

- Da, tată! răspunse fiul cu o mare durere în suflet. Toată lumea ştie despre lacul blestemat din codrul de brazi, acolo unde trăiesc stafiile şi ielele amăgitoare. Ielele cele spurcate, care-i prefac pe oameni în măgari şi în viţei, schimonosindu-i.

Ochii împăratului luceau de spaimă.

- Să nu te duci niciodată acolo, Bujor. Niciodată să nu te duci la lacul ielelor ...

Împăratul căzu pe pernă, fără suflare. Bujor îi închise pleoapele şi-l jeli îndelung. Acum el era stăpânul împărăţiei. Avea buzduganul în mână şi coroana de aur pe cap.

După câţiva ani, când promisiunile se uită, noul împărat Bujor umbla prin târguri şi prin sate. Tocmai trecea pe lângă pădurea adâncă, în mijlocul căreia se afla lacul cel blestemat. Era noapte şi luna lumina feeric împrejurimile. Deodată, pe Bujor începu să-l fure somnul. Cântau privighetorile, dar şi ielele vrăjite care apăreau goale şi ademenitoare la marginea poienii.

- Doamne, oştenii mei s-au tolănit pe iarbă şi-au adormit. Şi caii s-au culcat, iar zânele frumoase şi zâmbitoare mă poftesc în pădure ...

Bujor mergea magnetizat, după iele şi stafii, până într-o dumbravă fermecată. Ielele albe jucau în jurul tânărului împărat care se ruşinase de goliciunea ielelor şi obrazul i se înroşise ca focul.

- Să- l prefacem în viţel! râse o zână.

- Ba să-l facem în gândac! hohoti răutăcioasă alta.

- Broscoi i-ar sta mai bine, hihi! mai zise una înaltă.

Mama ielelor, tot aşa de atrăgătoare ca şi fiicele sale, purta pe cap o coroană sclipitoare, bătută în pietre preţioase. Ea zise:

- Nu, nu! Pentru că dumnealui, fiul de împărat s-a înroşit la faţă, poruncesc să se prefacă imediat în floare. Floare roşie. Aşa să rămâie!

Într-o clipă, trupul lui Bujor intră într-un vârtej şi se transformă într-o floare roşie ca jarul, destul de mare şi bătută ca un pămătuf. Apoi, ielele au dispărut în lacul blestemat. Mai apoi, oamenii au numit floarea cea roşie bujor.

Bujor a rămas până astăzi, după numele lui Bujor, fiul împăratului, care fusese vrajit de zânele cele rele, ca să se transforme în floare 0 floarea de bujor.

Legenda Ghiocelului (II)

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.

Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:

– Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?

– Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

– Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?

Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.

Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.

Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:

– Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?

– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.

– Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.

– Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!

Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Legenda Ghiocelului (I)

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, le-a colorat frumos. Când a făcut zăpada, i-a zis: „Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură culoarea ce-ți place”.

Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă:

-„Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!”.

Iarba a refuzat-o.

A rugat atunci macul să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu asculta rugămintea zăpezii. Tristă și amărâta, aceasta ajunge în dreptul ghiocelului, căruia ii spune și lui necazul:

-„Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de mine!”.

Înduioșat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus:

-„Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine”.

Zăpada primi cu bucurie darul ghiocelului.

De atunci, ea poarta veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara.